Home » OPINII » Înainte de-a muri, Europa mai are o şansă!

Înainte de-a muri, Europa mai are o şansă!

Nu există civilizaţie fără marmura rece a monumentelor. Nu există eroism fără amintire. Nu există naţiuni libere fără viteji – „oşteni acum, trezindu-se din răni şi vise stelare” (cum ar fi spus Georg Trakl).

Unde-i vom găsi? La Katyn, Treblinka, Periprava, Sighet sau Dachau, în buncărele din Londra sau tranşeele din Dunkerque. Înainte de-a muri, Europa mai are o şansă: să-şi elibereze popoarele băştinaşe de complexul vinovăţiei. Există un patriotism curat în reflexul celor care, iubindu-şi limba maternă, aşează spontan imnul Deşteaptă-te, române lângă mesianicul God Save the Queen! Naţiunile nu pot dispărea printr-un ukaz guvernamental şi nici nu trebuiesc demonizate pentru păcatul ideologiilor în patul cărora, vremelnic, au căzut. Spiritul Europei se va trezi nu doar prin adulaţia ingineriei germane, ci şi contemplând coabitarea democratică a cantoanelor elveţiene; urmărind nu doar retorica flamboaiantă a Franţei, ci şi pragmatismul discursului britanic; auzind nu atât lamentaţiile de Xantipă ale Greciei mediteraneene, cât strigătul dârz al Islandei nord-atlantice. Înainte de-a muri, Europa mai are o şansă: să lase Statele naţionale să-şi exercite iar societăţile libere să practice umorul necenzurat sau prejudecata cordială. Vă imaginaţi vreun microbist englez dornic să vadă selecţionata Angliei înlocuită cu echipa Statelor Unite ale Europei la Campionatul Mondial de Fotbal din… Quatar (2022)? Mă îndoiesc.

Suporterii echipelor naţionale vor continua să aplaude, să cânte, să danseze şi să lăcrimeze într-un acord specific cu tot ceea ce înseamnă tradiţia şi obiceiul locului. (Observ în treacăt că, niciodată, liderii ţărilor membre UE n-au ajuns să cânte împreună Oda Bucuriei în limba lui Beethoven sau Schiller.) Înainte de-a muri, Europa mai are o şansă: să taie masiv din reglementările excesive, inutile sau abuzive care generează atâta risipă. Zece teze doctorale nu vor putea documenta irosirea banului public prin false investiţii dictate de la centru pe criterii ideologice, nu economice (vezi cotele de gen, clasificarea zonelor defavorizate sau curbura bananei). Uniunea monetară din zona Euro n-are viaţă lungă, pentru că operează pe baza unor sisteme fiscale diferenţiate la nivel de ţară. Înainte de-a muri, Europa mai are o şansă: să-şi corecteze deficitul democratic validând referendumurile naţionale şi respectând, ad litteram, principiul subsidiarităţii. Filozoful francez, Pierre Manent, făcea o observaţie extraordinară: „situaţia europeană e caracterizată prin faptul că ceea ce spunem noi în calitate de cetăţeni nu are nici o importanţă”. Nu există reprezentare parlamentară atunci când referendumul popular din ţări occidentale este îngropat. La Bruxelles, Stânga şi Dreapta vorbesc frecvent aceeaşi limbă. Pe coridoarele Parlamentului European descoperi politicieni care se critică la televizor dar îşi petrec vacanţele împreună. În fond, suntem conduşi de tribul eurocraţilor. Apartenenţa la un crez politică e socotită vetustă. Politicieni din convingere întâlneşti foarte rar.

Ca şi la Bucureşti, funcţionarii organismelor europene de la Bruxelles îşi asigură privilegiile prin înţelegeri amorale şi subterane. Înainte de-a muri, Europa mai are o şansă: să-şi cultive memoria. Nu există civilizaţie fără marmura rece a monumentelor. Nu există eroism fără anamneză. Nu există naţiuni libere fără viteji – „oşteni acum, trezindu-se din răni şi vise stelare” (cum ar fi spus Georg Trakl). Unde-i vom găsi? La Katyn, Treblinka, Periprava sau Dachau, în buncărele din Londra sau tranşeele din Dunkerque. Imaginea încleştării, „a sângelui înflorit pe altarul jertfei” (în cuvintele poetului expresionist), mai este oare transmisă şi înţeleasă de populaţiile migratoare? Fără sentimentul uimirii, fără experienţa gratitudinii şi fără revelaţia grandorii ascunse într-un act de supremă dăruire, tânăra generaţie va defini infernul prin absenţa reţelelor Wi-Fi iar libertatea absolută printr-un simplu like matinal… Înainte de-a muri, Europa are o şansă: să iasă din plasa utopiei prin confruntarea raportului hegelian dintre stăpâni şi sclavi. El n-a dispărut şi spectrele demonismului ideologic ne vor mai urmări, încă. Republica Moldova reprezintă, politiceşte, invenţia Uniunii Sovietice şi rezultatul unui pact odios între două dictaturi strâmbe. Sărăcia satelor dintre Prut şi Nistru se explică, astăzi, prin corupţia cancerigenă a unui Stat capturat, illo tempore, sub zâmbetul lui Ribbentrop şi rictusul lui Molotov.

Pe harta decidenţilor de la Bruxelles, Moldova nu reprezintă decât o regiune-tampon, ca şi Ucraina. Ce mai contează dacă miile de studenţi unionişti născuţi în patria lui Ştefan cel Mare s-au simţit trădaţi de panseurile lui Jean-Claude Juncker, luxemburghezul devenit, peste noapte, expert în chestiunea rusească? Polonezii au răspuns corect la ultimele alegeri, după ce-au realizat că Angela Merkel şi-a conectat compatrioţii direct la gazoductul moscovit, peste capetele balticilor. Proiectul Solidaritatea a fost trădat de vecinul apusean şi răsăritean – de friţ şi muscal, deopotrivă. Înainte de-a muri, Europa are o şansă: să descopere virtuţile familiei conservatoare, reprezentată la superlativ de regretata Margaret Thatcher, domnul Ion Raţiu sau răposatul Lech Kaczcynsky. Vorbind despre familie, mi-aş permite o digresiune. De ce? Pentru că Europa a fost puternică atunci când a pariat pe talentul imens al individului liber, mai puţin dresat ori stresat de reglementări.

Observaţi contrastul, vă rog, între iuţimea veselă a tinerilor antreprenori din Israel şi inerţia bombănitoare a birocratului acru dintr-o republică mediteraneeană. De ce oare zâmbetul binevoitor nu face casă bună cu viaţa omului asfixiat de cereri, într-un ghişeu prost luminat şi prost aerisit? Pentru că Uniunea Europeană a decis să preţuiască mai puţin libertatea şi mai mult corectitudinea; mai puţin riscul, şi mai mult uniformitatea. Corectitudinea politică a enunţurilor şi corectitudinea formală a proceselor administrative nu sunt întotdeauna echivalentul adevărului. Pe ce mă bazez? Pe observaţia bimilenară că natura umană iubeşte sloboda glăsuire, nu botniţa de câine-lup.

Înainte de-a muri, Europa mai are o şansă: să renască visul libertăţii şi instinctul antreprenorial. Decenii la rândul, inima bătrânului continent a fost încălzită de flacăra libertăţii. Pariul prosperităţii făcut de liderii creştin-democraţi a inclus o apreciere profundă pentru virtuţile morale ale comunităţilor intermediare, situate între extrema omului singuratic şi Statul atotputernic. Decenii la rândul, prosperitatea Occidentului a rezultat din vitalitatea antreprenorială şi imaginativă a familiilor care au investit bani, au dezvoltat abilităţi, au acumulat capital, au angajat oameni competenţi sau şi-au rafinat serviciile. Astăzi, afacerile de familie garantează locuri de muncă pentru şaizeci de milioane de europeni.

Companii listate astăzi la bursa din Frankfurt s-au născut, cândva, dintr-o discuţie purtată la masă între părinţi şi copii, cu gândul la nepoţi. Nu poţi fi, deci, european şi să ignori vitalitatea extraordinară a acestor instituţii dispreţuite, invidiate sau caricaturizată pe nedrept: familia Agnelli, familia Porsche, familia Leclerc, etcaetera. Când vorbesc despre familie, nu mă gândesc la nişte sfinţi aureolaţi cu nimbul perfecţiunii. Mă refer doar la oamenii normali, conduşi de vechea busolă a civilizaţiei iudeo-creştine, numită Decalog. Îi vom descoperi preceptele în scrisorile lui Winston Churchill către Clementine sau în sfaturile lui Konrad Adenauer către cei şase copii ai săi. Înainte de-a muri, Europa mai are o şansă: să-şi reformeze radical propriile instituţii. Uniunea va renaşte doar pregătindu-se pentru o arhitectură instituţională nouă, deopotrivă suplă şi rezistentă la şocuri externe. Uniunea poate rămâne un spaţiu dedicat libertăţii comerţului. Deciziile militare se cuvin relocate la nivelul Statelor naţionale, singurele care înţeleg pericolul venit din exterior şi care răspund rapid provocărilor geopolitice regionale: visul neo-imperial al Turciei, Marea Neagră transformată într-un lac rusesc, implozia ţărilor din Africa de Nord sau Orientul Mijlociu bulversat de nebunia ISIS.

Niciodată n-am aderat la teoria declinului implacabil al unei civilizaţii. Către finele veacului V, Roma imperială s-a prăbuşit sub asediul barbarilor, pentru a renaşte apoi ca important focar de cultură şi spiritualitate. Astăzi, Europa traversează cea mai importantă criză trăită vreodată pe timp de pace. Niall Ferguson vorbeşte despre marea degenerare: criza monetară, apariţia mişcărilor secesioniste, migraţie neasimilată în plan economic şi neacceptată la nivel cultural, anchilozare birocratică la Bruxelles, asaltul Islamului radical, o populaţie autohtonă îmbătrânită, demilitarizare, disoluţia familiei, State asistenţialiste în colaps, decesul identităţii creştine şi iluzia multiculturalismului atât de iresponsabil întreţinută de elitele politice. Istoria incorectă politic îi interpelează pe toţi liderii politici europeni care astăzi, remuneraţi straşnic şi bine hrăniţi, sforăie într-o lungă siestă dulceagă, lipsiţi de remuşcări şi fără amintiri. Suferinţa, şi nimic altceva, ne va trezi la realitate.

sursa: adevarul/Mihail Neamtu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

test